Nu-i vant care sa te poarte mai departe decat culoarea verde din sufletul tau
nu-i apa sa te inece mai adanc decat apa verde.

nu-i verde mai dur decat al pietrelor acoperite de-o falsa pelicula moale
nici mai definitiv verde decat al mlastinilor nu-i.

ploaia zboara oblic, cu cioburi menite sa-mi faca fata bucatele
dar eu sunt verde, si celor verzi le creste repede piele peste rani care raman.

doar traiesc. si-si musca buzele pana la sange, cand nu mai vor sa simta pe incheieturile degetelor sangele celorlati. si-si rup degetele lovind in gol cand nu mai vor sa-i loveasca pe altii.

si-apoi se gasesc, si zboara, si zboara, si stralucesc verde, si-acolo sus mor.

Ieri am avut un hokku, acesta se scrie in deschiderea unei Renga. Daca e de sine statator, devine haiku, ca sa simplific explicatia. Vreau sa intelegeti frumusetea, perfectiunea la care au ajuns japonezii in stilistica, egalate doar de curtenia frazeologiei arabe si persane si de simplitatea naratiunii chineze. Incepemk cu Hokku-ul, din care se extrage ( tot simplificand) titlul renga-ului. Se poate extrage si dintr-un vers al renga-ului. Trebuie sa retineti ca renga este cu atat mai mult un exercitiu de frumusete, avand in vedere ca se scrie in doua sau mai multe persoane. Nu va complic cu compozitia ei din doua tanka, nici cu compozitia pe versuri au unui tanka. Detalii aici: Renga si Tanka. Iata ca am scris un renga de una singura, nu e interzis, insa nici la fel de frumos. Sa zicem ca am combinat doua tanka proprii.

Ca particularitate are acest renga? Nu este bazat pe anotimpuri, cum ar fi regula. In mod normal incepi cu anotimpul inc are te afli si sfarsesti in primavara. Eu le-am sugerat prin metafora. Existenta e definita prin non-existenta, dupa regula normala, eu am facut invers.

Mainile tale

Miez de suflet
In mainile tale
Iertare.

Pasii se frang in intuneric
E prea devreme pentru lumini

Aminteste-ti prima zi
Flacara, supriza si concluzia
Sunt aici, acum

Mainile tale, iertarea mea
Odihna

Tabara e departe
Trupele mele, obosite
Lupta ca in prima zi

Am pornit la razboi
Voi vedea din nou soarele

Cateva zile
Cuvintele vor taia in soare
Pauze lungi

Miezul sufletului striga
Mult adevar

Mi-am amintit de saraca Miriam Murmle care zace moarta cand n-am eu chef sa-i manuiesc sforile. Dar imi sta totusi ca o aschie sub piele. Nu face nimic, dar nici prea des nu-ti vine sa-ti smulgi tegumentul ca sa o arunci afara.

Miriam Murmle se trezi din hibernare pe la mijlocul lui mai. De ce atat de tarziu? Pai isi pusese telefonul sa sune, dar peste iarna se descarcase bateria, iar Miriam nu s-ar fi trezit de buna voie. Nici acum n-o facu, ii intra de fapt niste praf in nas, iar criza de stranut o destepta de-a binelea. Era toata acoperita de praf, iar baia foarte lunga nu o ajuta: se scalda practic in noroi, caci cine si-ar fi inchipuit ca praful a ocolit tocmai cada? Ea.

Asa proaspata, Miriam se avanta sa infrunte lumea.

Afara era soare si cald, iar oamenii zaceau pe jos. Miriam nu se mira, si ei ii placea sa zaca pe jos si chiar se intinse putin. Tot mai simtea oboseala. O alerga insa un fluier de politist, si, cum Miriam abia-abia scapase din inchisoare, se gandi ca-i mai intelept sa se deplaseze incoace si incolo, la deruta.

Pe undeva pe la Teatrul National intalni o pereche de ochi care o facura sa alerge inapoi acasa. Se spala serios de data asta, dupa ce alerga cu dusul pe peretii cazii. Isi trase cozi negre la ochi si isi stranse parul ud.

Se aseza la fereastra si astepta.

Miriam Murmle nu a murit in parnaie, asa cum isi imagineaza toata lumea. Sa ai suficient timp nu inseamna niciodata tot timpul. Si-apoi, oricine stie ca nu ai niciodata timp “suficient”.

Miriam nu se tinea nicicand de o treaba, asa ca atunci cand chestia cu temnita deveni plictisitoare, ea o lua inapoi la pas spre apartamentul ei.

Pe drum, lui Miriam Murmle ii cazu un bondar cu o aripa rupta in cap, iar ea il dadu jos. I se agatara ciorapii rosii de un calcio vecchio aspru, fara sa se rupa insa, ci lasand semnul ala enervant, de zgarietura cu unghia. Pe drum, Miriam Murmle isi dadu seama ca nu mai poate sa bea alcool si nici nu ii mai place sa manance nimic.

Se aseza intr-un petic de soare si ii era tot frig. Si pentru ca totul era cu susul in jos in lumea domnisoarei Murmle, ea facu ce nu facea niciodata: isi cumpara o sticla de bors pe care o bau pana la fund, in vazul trecatorilor.

Oricat de ciudat ar parea, in urma acestui fapt nu se intampla chiar nimic.

Miriam Murmle se trezi cu sentimentul acut ca ziua asta nu ar trebui traita deloc. Incerca in fel si chip sa o evite. De obicei, cand avea astfel de senzatii, Miriam dormea pana cand crapa cerul deasupra ei, si nu se trezea nici atunci. De data asta nu merse. Degeaba se intorcea Miriam ba pe o parte, ba pe cealalta. Nimic. Ochii se incapatanau sa ramana larg deschisi.

Domnisoara Murmle fu sigura ca nu s-a inselat deindata ce ajunse in baie si se privi in oglinda. Fata pe care o vedea nu era fata ei. Bine, poate altcineva ar fi putut sa o confunde, dar ea insasi, nu. Asta contribui si mai mult la panica lui Miriam: deci daca ea nu mai era ea, cine stie ce lucruri stranii era capabila sa faca aceasta “alta” si mai ales, cine stie ce soarta avea ea, ce urma sa i se intample. Starea aceasta de lucuri se agrava cand Miriam se spala si nu isi simti pielea, se clati in gura si nu simtit gustul mentolat al apei de gura, si mai ales cand se parfuma iar parfumul mirosea indubitabil a librarie veche.

Cel mai sigur in situatii din acestea este sa stai in casa, isi spuse Miriam, dar exact gandul asta o alunga afara. Asta din cauza ca nu era sigura daca il gandise ea sau era o diversiune a celeilalte Miriam, cea cu fata umflata si care nu simtea gustul pastei de dinti. Asa ca iesi.

De la geamul vecinului de deasupra se auzea: “all the flowers that you planted mama, in the backyard…they all dried when you went away…”. Miriam fu putin indignata, fiindca nu intelegea de ce asculta batranelul acela muzica tineretii ei. Uitase ca fusese tanara demult, acum era aproape batrana.

Miriam Murmle privi in sus, parca statea sa ploua, dar ea stia ca nu va ploua, asa e vremea in toate zilele in care trebuie numaidecat sa se intmple ceva celorlalte Miriam, celor care te silesc sa te ridici din pat atunci cand stii ca ziua aceea pur si simplu nu-ti e menita sa o traiesti si ca existenta ta va fi tratata ca o infractiune.

Pana la sfarsitul zile Miriam Murmle era arestata, condamnata, si avea tot timpul sa se intrebe cum mama naibii intra in celula cealalta Miriam, cea care se parfumeaza cu praf de carti vechi si nu simte cand o doare burta.

Cine m-a vazut in ce fel am putut sa fac pe acolo, a zis ca nu sunt eu. Eu eram. Am asteptat de 8 ani acest moment.
E clar, toate lucrurile bune merita asteptarea.

A lipsit doar asta:

Cypress Hill-Tequilla Sunrise

Nu-i nimic, o sa o cante la nunta mea, cica.