Si ceilalti. Se va intampla in prima zi cu soare. Si vor fi si poze de poze

Ahora que tengo un alma que no tenía. Ahora que nada es urgente, que todo es presente, que hay pan para hoy. Ahora que no te pido lo que me das.

Stiu ca in ultima vreme, blogul meau arata cam ca un blog de promovare a celor executate pentru Hotcity. Da’ ce sa fac?

Mi-am ostenit mintile sa-mi du seama ce se intampla. Si intr-un final m-am prins. Pai e greu, atunci cand munca ta este sa scrii ce-ti place. Adica, va dati seama. inainte, cand lucram sa zicem la revista, scriam obligat-fortat niste articole mega-corectate, modificate, care trebuiau sa se incadreze intr-un sablon, etc…Acum, trebuie sa fac exact ceea ce faceam aici ca sa-mi limpezesc mintile.

Acest fapt ma bucura enorm. Exista insa o latura care ma intristeaza, si aceea este de ordin personal. Si anume, de ce nu am eu resurse pentru amandoua? Sau am, dar nu m-am prins?

Ia sa inauguram noi o noua era, in care Lamaia mai scrie oleaca si pe aici. Ca sa nu dezamagim cititorii, fanii, criticii sau diversi rataciti. Readers welcome.

Am fost la Angst sa imi iau un sandvis, si undeva mai departe de coada sedea un batranel cu cosul plin. Il intreb, sunteti la coada? Dar el cica:

Inca nu, astept dupa coada mea de-o viata. Suntem casatoriti de cincizeci de ani. Suntem majori .

Mi s-a latit un zambet incontrolabil pe toata fata si m-am uitat in urma, la “coada” lui, zambea si ea.

Cand eram mai mititica, in toata Zamora nu se gasea picior de paine. Sau altceva. Bomboane, pufarine, tigari si bautura, daca aveai nervi sa te deplasezi pana la “Vila”, numa’ ca bautura si tigarile nu ma interesau, iar pufarine si bomboane nu merg cu friptura si supa. Painea insa…ma obisnuisem sa mai mananc si fara paine pentru ca in copilaria mea asta a fost o problema intotdeauna, prin partile alea, imi aminteam cum bunica-miu aducea un portbagaj intreg de paine de la Bucuresti. Mancam sunca sarata si ciupercile iuti fara nici o treaba…


Ilustratie: Busteni, de Nicolae Carbunaru

Dupa revolutie cineva a avut o idee cul si a trantit un cuptor de paine taman sus pe Valea Alba. Undeva la o altitudine similara, dar pe celalat munte. Ca sa ajungi acolo traversai valea si oarecum in diagonala si orasul. N-am calculat niciodata cati kilometri sunt, mai bine, ca ma imbolnaveam de nervi si mai devreme.

Adultii iau energia copiilor ca atare si au impresia ca poate fi canalizata spre orice. E complet eronat, energia copilului este data de impulsuri conditionate de o stare de bine, rar starea aia de bine va fi declansata de indemnul de a-si face tema de vacanta. Asa si cu painea. De unde nu mai stiam prin ce copac sa ma urc ca sa am de unde cadea, trimisul la paine pe Valea Alba ma scufunda urgent intr-o letargie vecina cu boala. Daca insa nu era chip si repercursiunile implicau privatiuni de libertarte, plecam intr-un sictir evident, ca sa nu incapa indoiala asupra sacrificiului facut.

Si faceam nene ore intregi pana pe Valea Alba si inapoi. De intors ma intorceam mai repede, odata ca mi se facea foame, si in al doilea rand ca urcusurile m-au stimulat intotdeauna sa bag viteza. Dar pana acolo, cred ca nu ramanea foaie de brusture necercetata in amanunt. Mai pierdeam niste vreme prin gara (muream dupa mirosul de pacura), pe la Costila, si, dupa ce efectuam cel putin o tampenie, sa fie la dosar, reuseam sa prind si eu ultimele paini ( luam mereu una in plus sa o rumeg pe drum…o terminam pana la gara ). Aveti idee de ce ma timiteau ai mei la niste ore imposibile din dimineata? Sa aiba si ei painea pe la doua. Mie de la gara pana acas’ mi se facea iar foame.

Trebuie sa pomenesc in contextul asta de faptul ca eu pana la varsta de 20 de ani nu am taiat o singura data in viata mea o felie de ceva cu cutitul. Daca nu imi facea bunicamiu sandvisuri (si mi-a facut saracu’ pana la varsta amintita) sau nu-mi taia friptura bucati, eu muscam din orice. Paine, branza, rosie, carne, anything. Cu painea baremi a fost greu de tot si inca am rezerve mari cand e vorba sa o tai felii, mi se pare ca nu are nici un gust. De aia imi cumpar mereu paine feliata, ca sa deprind macar partial gesturi de om civilizat.

Dar painea aia, painea calda pe care o mancam de la Valea Alba pana la gara, nu avea nevoie sa fie feliata, nici bagata in tipla, nici insotita de altceva. Cred ca nimic altceva nu continea atat simbol al ideei de rasplata.

Privitoare la blogurile/ conturile de twitter/ site-urile citite de mine.
Read more…