Picioarele se ridica usor de la pamant, nestiutoare, pe rand, apoi se aseaza iar…unul dupa altul, incet, mai repede, mai incet, in cer, inainte, inapoi…iar sufletul se ridica si el mai sus, tot mai sus, mai sus.

A fost ultima vara frumoasa de care imi amintesc, ultima vara ca la carte, care doar adormea orasul, fara sa-l murdareasca, fara sa-l otraveasca…

Inca mai aveam gradina plina de trandafiri, florile teiului, cele neculese, zaceau pe jos si erau rascolite in fiecare zi de pisicile care isi tavaleau dragostea printre ele, printre firele de iarba, prin iedera care se tara pe jos. Era soare pana tarziu, si intr-o seara in care soarele nu se dadea dus, l-am vazut pentru prima oara.

Ranit, cu sange imprejurul urechii si bland, statea in mijlocul gradinii de ceva vreme, linistit, ignorand cainele care ii mai dadea tarcoale, si celelalte pisici. Statea nemiscat, ca-n mijlocul vesniciei.

L-am ridicat in brate si m-a lasat, nu cu aerul ca mi-ar face o favoare ci parand ca asta a asteptat tot timpul, toti anii multi in care fusese departe, in care cautase drumul spre gradina mea. Si l-am ingrijit cum am putut. Iar el nu a mai plecat niciodata.

Cobora dimineata in gradina si isi petrecea ziua acolo, imobil printre petale de trandafiri cazute, ca un zeu al pisicilor care nu inspira teama, ci dragoste. Daca il inchideam in casa, avea nevoie sa evadeze, fiindca locul lui era in gradina, si totusi eu nu puteam sa il las.

Veterinarul imi spusese ca are cel putin 19 ani. Nu putea fi sterilizat, la varsta asta, si el, fara dinti si gheare, voia sa plece in escapade amoroase din care se intorcea cu urechile rupe si coada franta. Si nu puteam sa il las. Asa ca Baiatul a mers pe sarma ade rufe, a deschis usile cu clanta, a incercat sa le descuie, a escaladat ziduri, a facut tot ce-ar face un om ca sa scape din inchisoare, si mai mult.

Pana cand i-am spus Baiatului, fiindca aflasem: Baiatule, ai cancer. Si trebuie sa mergem cat de des sa iti scoatem formatiunile canceroase din urechi. Si nu o sa mai traiesti mult, iar eu nu stiu cum am sa traiesc fara tine.

Si atunci el nu a mai incercat sa evadeze, iar eu l-am lasat liber. Si nu s-a mai dus in gradina decat pentru treburile lui zilnice, in rest statea mereu unde il puteam vedea, cu imobilitatea lui de zeu bland, si cu ochii aceia care stiau tot si imi spuneau tot doar mie.

Si l-am intrebat, Baiatule, vrei sa te gonesc mai repede de langa mine? Ca sa nu iti vad durerea, ca sa nu traiesti asa? Iar Baiatul mi-a spus ca va avea o vesnicie sa ma priveasca de departe, insa mai avem doar putin timp in care mana mea sa se plimbe pe blana lui si prea putin timp ca sa stam ochi in ochi cu orele, pana cand stim tot ce e de stiut. Nu a vrut, si trupul lui m-a parasit fara sa se planga, desi suferinta i-am simtit-o intr-atat incat a rupt fizic din mine o jertfa pentru el.

Cate n-am vorbit cu Baiatul. Tot. Undeva in raiul pisicilor, un urias bland, cu capul falcos si urechi zdrentuite ma cunoaste mai bine decat toti oamenii care m-au iubit. Ma intelege mai bine decat toti. Si ne-am iubit mai mult decat ne invata povestile ca se poate.

Si azi, la radacina corcodusului din curte, mai las petale de trandafiri si flori de tei, cand le e timpul, insa Baiatul nu e acolo. E cu mine mereu, privindu-ma atent cand imi e greu, si spunandu-mi lucruri intelepte, asa cum doar zeii pisicilor stiu sa spuna.

Miez de suflet
In mainile tale
Iertare.

….

Aceeasi idee, aceeasi suferinta, acelasi extaz: pret de-o fraza, de-o privire, de-o opera de arta sau de-o gluma, e aceeasi idee, aceeasi suferinta , acelasi extaz.

O zi cu cativa nori pe cer, un bulevard larg. O zi caniculara, in mijlocul unui camp de porumb, pe un drum lat de-o palma. O noapte cu luna plina, in desrert. Acelasi tipat care se consuma inauntru, aceeasi durere care iti strange stomacul intr-un ghem care devine insusi definitia suferintei.

O clipa, mai lunga sau mai scurta, de-o ora, de 4 zile, de doua saptamani si jumatate, niciodata vesnica, mereu repetabila insa, de lung urlet interior. Urletul care ai vrea sa iti sfasie timpanele, sa nu mai auzi niciodata, sa iti arda ochii care au vazut si sa iti striveasca creierul care te-a lasat sa simti.

Urletul din tine, o miscare imobila a acestei lumi, uneori, alteori o miscare cu directie, predecesor al scurtei desensibilizari totale, a transformarii in nimic, chiar nimic, ca sa nu mai suferi.

E mereu acelasi, urletul din tine, chiar si ultimul, si totusi niciodata nu esti pregatit.

Facui cum facui si ma lasai de mancat carne, e si greu dar si frumos (ca sa folosesc citatul meu preferat inca o data, poate daca trec de 1000 de utilizari se face o fundatie “Dumitru Prunariu” special ca sa-mi dea mie un premiu).

Asa incat organismul meu se detoxifica, lucru care niciodata nu poate fi placut. Ma asteptam sa imi iasa bube, sa fac ciuma neagra, sa orisice, insa nu si sa ma tovarasesc permanent cu buda, in scopuri de numarul unu.

De treizecisisase de ori, vinerea trecuta, am binecuvantat buda cu vizita mea, scurta dar eficienta. De atunci am renuntat sa mai numar, ca ma deprim. Sunt precum un nene suferind de prostata sau o tanti suferind de cistita, insa dimpotriva cumva: eu si pot, si fac. Am renuntat sa mai beau apa, sperand ca poate mai opresc urgia. Se pare ca am in organism suficienta, asa ca pesemne ma voi deshidrata pana voi arata ca Donatella Versace in cea mai recenta poza topless, sa ne fereasca mniezo.

Asa incat am gasit de cuviinta sa stau mai mult pe langa imobile prevazute cu instalatii sanitare, desi pe vremea asta de afar’, avem noi pe aici prin sud vorba aceea, cum ca ingheata….tot in tine.

Nu va speriati, nu o sa va tin la curent si cu alte procese ale detoxifierii. Pe asta am zis-o in speranta ca stiti pe careva la Guiness Book pentru ca pe bune, trebuie sa fie neaparat vreun fel de record. Ceva in rand cu femeia care a mancat trei suruburi umplute cu viermi si omul care-si curata urechile cu limba.