Pe mine nu ma suna nimeni. Serios. Niciodata. Probabil fiindca sunt antipatica.

Din cand in cand totusi unealta asta mica si neagra taraie, facandu-ma sa sar din opinci. Si o necunoscuta sau un necunoscut emite urmatoarele posibile enunturi:

- Aveti de platit o factura din 2005
- Aveti de platit impozit la stat
- Aveti de platit netul pe noiembrie 2000
- Va invitam sa testati saltelele noastre din blana de oaie
- Va invitam la o cina cu carne de miel pentru a va prezenta noul nostru vin care merge cu mielul
- Ai primit comunicatul meu de presa? Vii, da?

si mai nou:

- Deschidem un service auto pe 19 si vrem adresa dvs de email ca sa va trimitem o invitatie.
- Da’ stiti ca eu nu conduc si n-am masina?
- AOLEO! Deloc?
- Deloc?
- Da’ totusi poate va intereseaza.
- Da’ de unde aveti numarul?
- Dintr-o baza de date.
- De la cine ati cumparat-o?
- Pai as prefera sa nu va zic ca sa nu creez probleme…
- Pai cred si eu ca ati prefera…
- Dar uitati-va totusi pe autouanpunctro poate veniti

Da poate totusi aflu si eu cum dracu aleg astia numerele de telefon din bazele astea de date. Nu e o baza de date cu numere luate la intamplare de pe net, unde ar fi putut sa-l gaseasca la vreun anunt cu pisici. Nu. E de la o companie care l-a vandut cu tot cu profil. Adica 30, mm, etc.

La safrsit femeia, fara sa vrea, a recunoscut ca are de fapt si adresa de email. Deci e vreunul dintre prietenii nostri romani, cu servicii pe net. Va banuiesc pe fiecare.

Si doi, imi aminteam cu Sana ca intr-o vreme se suna pe fix sa ne invite la o cina pentru a studia saltelele cu blana de oaie. Ma rog. Pe Sana si pe tataie i-a invitat.

Marketingul asta al lu’ autonambaruanpunctro nu mi se pare mare diferenta.

De la 0727402313 m-au sunat. Poate intra si ei in vreo baza de date

Pot sa jur ca eu l-am stricat. Cum se face ca nu mai merg chestii importante, precum widgeturile pentru bloguri, de cand am umblat eu la ele?

Faza e ca daca nu-l repar trebuie sa-l cumpar, si mi-e ca depaseste bugetul familial alocat pentru “chestii pe care le-am daramat prin magazine”.

De reparat l-as repara eu, si poate o sa mearga, dar sigur imi raman piese si peste vreo luna, cand cineva o sa vrea sa prinda si unde lungi, o sa descopere ca nu merge.

Ah pardon, asta era la radioul pe care l-am desfacut. Orisicat, acelasi lucru.

Ajutor.

Cand am scris ca oldcity, ca baba. Am fost la doctor, din nou, cu vesnica mea problema cu spatele, care acum a luat-o razna peste toate araturile.

Medicul, un baiat tanar si simpatic, avea pe brate o padure nemaivazuta de par negru. Asa ceva eu nu am mai pomenit. Iti si inchipuiai ca pe acolo tropaie elefanti, zboara papagali…Ei bine, omul asta m-a trimis la o radiografie. Trei ore mai tarziu ( pe bune), am reusit sa intru la el, dupa ce toata pleiada de doamne in varsta si grase isi clatise ochii cu acest senzational tinerel.

Si ce zice el: “Hm, mhm, sa vezi ce se intampla…”
” Ia, sa vaz”zic eu.

Si se lanseaza intr-o explicatie cum ca coloana de fapt nu are nimic, doar ca e stramba, si ca de fapt nu am mare lucru, doar ca muschii mei toracolombari nu ma pot sustine. De ce? Nu sunt dezvoltati. Adica ei sunt foarte dezvoltati, fata de normal (ati facut sport? da.) insa nu destul de dezvoltati ca sa sustina greutatea pe care coloana (doar stramba, nu mare lucru) n-o poate duce.

In concluzie nu e mare lucru, doar ca e destul de nasol, ar trebui sa inotati (nu stiu sa inot. nasol, invatati. incerc de 15 ani. bine, faceti gimnastica la spalier.) Nefiind mare lucru, nu trebuie decat sa faceti kinetoterapie, eventual sa va internati. Va scriu aici.

Asta se intampla fiindca sunteti inalta, si din cauza inaltimii muschii s-au dezvoltat in sus (zise el.) Inalta, zic eu? Da.
Deci muschiul dvs, asta de aici (auuu!) s-a ghemosit asa, e o galma. Stiam asta, zic. Da zice, dar cred ca s-a mai galmit, nu stiu, n-am vazut inainte. Pai zic, se va mai galmi? A, da, e practic in necroza, dar nu e grav, asta e, un muschiulet acolo…

Zic, dar coloana, asa, se mai stramba? Poc, imi pune mana pe fund. Haha, nu. Pe noada. Si zice: hmh, nu e grav, poate putin….

Bun, sa prescriem aici: un brau pe care sa il purtati permanent, dar permanent, intelegeti. Nu, nu e grav, dar fara s-ar putea sa se rupa tot pe acolo. Da’ nu e nimic, ca sunteti foarte slaba (eu: hmphf?!) si nici n-o sa simtiti cum ar simti cineva care are burta (ghmghhmph!)

Asa ca nu va fac nicio injectie acum, ca trebuie sa pastram alternative pentru cand va fi mai rau (desi nu e grav deloc, aproape ca toata lumea are asa ceva, unul la o doua-trei milioane, cam asa). Asa ca luati tratamentul ala. Asta. Da?

Deci ziceti ca practic sunt o baba? Ei nu, v-am zis ca nu e ceva grav…trebuie doar sa aveti grija….nu cumva sa ridicati ceva…nu trebuie sa va mai zic, sper…Deci nu baba, dar aveti grija, asa, ca si cum…

Da.

Bine, veniti peste doua saptamani, sa vedem, e posibil sa nu va ajute deloc (dar nu e ceva grav).

La revedere.

Omuletul din vezica a fost descoperit initial de Sana Nicolau, care a povestit cateva din aventurile lui. Eu am decis insa sa ii dedic omuletului din vezica un serial intreg, ca sa onorez faptul ca la randul sau el imi dedica tot timpul de care dispune. Ba mai mult, el nu prea doarme. Abia daca se odihneste, cate putin, atunci cand il innec in medicamnte. Practic trebuie sa il sedez ca sa isi traga si el sufletul.

In rest insa, e neobosit. Dupa ce si-a adus toata familia, si s-au mai aciuat si niste prieteni, ca de, asa face omul cand ii merge bine, mai ajuta si pe altii, s-a pus serios pe treaba. Acum, din cate imi dau seama, ara harnic un ogor sau sapa la fundatia pentru o noua casa, Casa Poporului pe cat se pare.

Seara, cand termina cu munca, se incing petreceri dansante, cu muzica cu multi basi, chiraieli si tropaiala mare.

Am auzit de un medicament nou, poate reusesc sa il sedez tare tare si eventual sa-l supradozez, sa moara. Imi va ramane insa familia lui pe cap. Adica in vezica. Precis .

Azi noapte zaceam in negura patului, un fel de smarc caruia daca-i cad prada s-a terminat cu toate, caci scapare nu-i, afara de doar lumina cruda si isterica a zilei, si poate de necrutatoarea ora zece.

Si cum zaceam eu asa si nu prea reuseam sa chiar dorm, caci daca dorm incep toate alea cu balauri sau oameni cunoscuti care se comporta in feluri necunoscute, mi-a venit mie ideea cea mai, din care idee sa scriu eu unarticol pe-acilisea, sau pe blogul Dietetik, sau pe maiunde m-or mai primi cu colinda. Asa se intampla indeobste, ele vin peste mine fie cand taman am insfacat sulul de hartie igienica sa-l am aproape, fie cand sunt in cada, pana la nas in apa fiarta, fie cand zac in felul ala in care e imposibil sa misti un deget. Ca ar fi pentru a-ti salva zilele.

Si nu venise doar ideea. Cum se intampla mereu. Calare pe ea, se rostogoleau cuvintele, asa de frumos si mestesugit imbinate, ca ma bucuram ca si cum le-as fi citit de la altul, ma bucuram ca si cum le-as fi si scris deja si luat un Pulitzer pe care sa doarma pisicile. Era frumos ca intr-o gradina imprejurul capului meu, si toate florile gandului meu trazneau imbietor.

Iar gandul meu isi urla, pe cand se scufunda in neantul somnului: sa nu uit sa scriu asta maine, sa nu uit sa scriu asta maine. ASTA, asta, nu altceva, sa nu uit, caci e genial!

N-am uitat deloc sa scriu, insa oricat de bine imi amintesc extazul la realizarea geniului celor gandite si la beneficiile imense pe care le-ar fi avut o lume intreaga in urma celor scrise, am uitat ce trebuia sa scriu.

Vreti sa stiti la ce am raspuns asa frumos? Click pe imaginea de mai jos. Ii recomand cu caldura, mesajul a ajuns in Inbox.