Am mai scris despre prieteni? Am mai scris probabil vreo fraza sau doua, inghesuite in posturi care aceau cu totul alt subiect. si asta pentru ca nu e un subiect. Nu am considerat ca are suficienta substanta pentru un post cu titlu la plural.
De ce? Pentru ca toti cei ce mi-au fost prieteni de-a lungul timpului si-au pierdut pe parcurs statutul, din diverse motive care au fost uneori si vina mea. De ce as arunca intreaga vina pe ei sau pe imprejurari? Cert este insa ca asta fac imprejurarile. Rapesc prietenia si o transforma intr-o amintire frumoasa, dublata de dorinta de a-i considera in continuare prieteni pe respectivii, in ciuda evidentei schimbari de fapt.
Scoala
Prima mea prietena a rezistat de la vasta de sapte ani, prima iarna la scoala pana la facultate. Imi era vecina, iar bunicii nostri se cunosteau de la intalnirile de partid. Nu va strambati, ca nu aveai cum sa fii militar fara sa fii membru de partid. Iar tara a avut nevoie de aparare si sub comunism. Trecand peste. Din ziua in care am construit primul om de zapada impreuna, si ne-am sustinut ca sa rupem o crenguta de brad din care sa-i facem par, si pana la sfarsitul liceului, R. mi-a fost sora si prietena. Imparteam absolut orice si, cel putin in perioada aceea, nu a existat asolut nici o persoana cu care sa am o mai buna comuniune in ganduri, sentimente, aspiratii, care sa imi impartaseasca atat de deschis si natural evolutia dar si greselile. Pot sa spun ca tot ceea ce ne-a format ca tineri adulti a venit peste amandoua cu aceleasi intensitati, cu aceleasi dureri, vicii, prosteli, greseli dar si bucurii si succese, impartasite. Am pierdut-o odata cu viata care ne-a separat desi eram la 50 de metri distanta: ea, zi lumina la facultatea de medicina, eu zi lumina intre televiziune si facultate. A capatat o atitudine superioara si prietenia s-a stins de la sine. Nu ne-am mai vorbit deloc, desi ii pastrez o amintire puternica si extraordinar de placuta.
Liceul
Undeva pe, la inceputul liceului am cunoscut un baiat care daca isi depasea, cum sa o numesc, fatalitatea, ar fi pierdut si prietenia mea pentru ca ar fi ajuns mult prea important ca sa ii mai pese. E. a avut fintotdeauna toate premisele de a fi un castigator: infatisare, forta, inteligenta, talent, educatie si o familie splendida. Cred ca daca nu aparea in viata lui o persoana a carei nunta am vazut-o de curand la tv, plus un accident nefericit, care au naruit toata aceasta constructie, azi ar fi fost unul dintre oamenii extraordinari ai tarii. Alaturi de E. am invatat ca prietenia intre femei si barbati exista cu adevarat, ca depinde doar de afinitati, de rabdare si de intelegere sa iti pastrezi un prieten timp de zece ani, am invatat cat de frumoasa e o familie care adopta prietenii fiului ca pe proprii copii si stie sa creeze in jurul ei o comunitate. Din pacate, dupa zece ani in care situatia s-a degradat din ce in ce, a facut cateva lucruri pe care le-am considerat de neiertat si acum pur si simplu nu-l mai pot numi prieten pentru ca l-am indepartat. Cred ca i-am raspuns cu aceeasi moneda, lucru pe care il regret. Ne mai vorbim, ne mai pasa, dar prietenia, asa cum o inteleg eu, nu mai poate exista.
Facultatea
In primul an de facultate l-am cunoscut pe A. Mi-a fost un prieten extraordinar, prin prisma simplului fapt ca, despre orice era vorba, andea la fel. Nu era neaprarat o persoana pe care sa te poti baza, dimpotriva chiar, dar era omul caruia puteam sa ii incredintez cele mai fantastice, mai indraznete si mai iesite din comun ganduri, si sa capat inapoi sustinere, dezvoltare, si uneori o intelegere mai adanca decat eram eu capabila. Prietenia noastra s-a stins dupa sapte ani, din vina amandurora. Am crezut ca aceasta afinitate este premisa unei relatii, si cu toate straduinta, am esuat. Regret si acum, si cred ca regretul e reciproc, ca nu am pastrat mai bine acea prietenie care, peste ani, ar fi devenit extraordinar de productiva si un sprijin in dezvoltarea fiecaruia. Ne mai vorbim accidental, prin forta imprejurarilor, si deasupra fiecarei discutii (in acre intervine intotdeauna cate un element de afinitate) pluteste acest regret.
Acum
Iata, pot sa ma laud ca am o prietena. Care a rezistat timpului, incercarilor, unor perioade extrem de dificile ale relatiei noastre, care a daramat toate prejudecatile si toate tabuurile pe care le aveam in leatura cu relatiile dintre oameni. Prima persoana in fata careia am reusit sa imi admit slabiciunile, persoana langa care am invatat ca poti face o gluma in orice moment, prima persoana din viata mea care nu se impiedica de nimic cand era vorba despre noi, extrem de naturala si care e prezenta langa mine chiar daca ne despart doi ani de distanta intrerupta doar de cate doua saptamani pe an. Distanta a marcat prietenia noastra inca din primii ani, si iata, a devenit masura calitatii acestei prietenii. Pot suna acum, chiar in secunda asta, si este ca si cum am fi impartit aceeasi paine acum cateva ore.
Si evident (pentru mine)
Cred ca mi-a devenit atat de evident in timp ce scriam aceste randuri. Daca prietenia se masoara in intelegere, acceptare, iertare, zambete, sustinere, planuri, prezenta in fiecare gand, daca se masoara in dragoste, in incredere, in daruire totala si siguranta, atunci sunt cea mai norocoasa fiindca adorm in fiecare seara in bratele celui mai bun prieten.
