[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4t-PEwZZGFk]
welcome home
It’s too late tonight, to drag the past out into the light.
Closure, zice ea…am nevoie de closure..
Ce e aia? Lasa-ma in pace
Pentru mine nu exista, pentru mine nimic nu s-a terminat niciodata.
Si taraie-ti nefericirea de aici, in primul rand, te rog
Caci imi sta pe picioare
Is it too late tonight? How bout tomorrow? What, it’s over?
Bai in momentul in care s-ar termina ceva, orice, ai fi moarta, proasto…
Parca am mai zis odata, hai pa?
vezi, nimic nu se termina.
Numai ca eu plec.
Cina de Cristal
Pe Scarlet am cunoscut-o în prima zi de scoala din clasa a zecea. În afara numelui ei neobisnuit, avea si o situatie care o ridica mult deasupra noastra, români de rând din 1979.
Tatal ei era reprezentant comercial sau cam asa ceva ( niciodata nu am stiut sigur ) al Spaniei la Bucuresti, un om mare si rosu, pe jumatate spaniol, pe jumatate irlandez. Asa se face ca numele întreg al lui Scarlet era Scarlet Caterina Hennessey, ceea ce crestea uimirea oricui îi era prezentata, fiindca altminteri vorbea perfect româneste si daca nu erai prevenit nu ai fi banuit niciodata ca nu e românca get beget, sa spunem, din Sinaia.
Eu însumi, ( care din prima clipa am fost prins într-un fel de magnetism pe care îl degaja, de care nu am scapat nici acum, desi au trecut mai bine de douazeci de ani si s-au întâmplat tare multe lucruri ), eu însumi nu am remarcat la început decât ca purta blugi la scoala, în vremea în care uniformele erau mai venerate decât Dumnezeul surghiunit între blocuri.
Oricare din colegii mei ar fi vrut sa poata patrunde în palatul pe care si-l imaginau a fi Oficiul Comercial al Spaniei. Era dealtfel singurul interes pozitiv, ca sa spun asa, pe care i-l purtau lui Scarlet, fiindca altminteri o urau din tot sufletul. Fetele, ( despre care mi-am dat seama mai târziu ca ar fi urât-o oricum; era prea ciudata ) aveau ca motiv prim, si foarte important la vârsta aceea, ca ea putea veni la scoala îmbracata oricum, pe când ele erau închistate în oribila uniforma care parea de închisoare, si pe lânga asta, pentru întreaga viata extraordinara pe care i-o banuiau în afara zidurilor liceului.
Baietii o urau si mai mult, fiindca îi tulbura într-un mod ciudat pe care nu stiau sa si-l explice, si pentru ca reprezenta tot ceea ce ei nu puteau atinge vreodata. Era adevarat ca Scarlet aducea cu ea acel aer occidental caruia atunci îi atribuiam atâta valoare si care ne ducea cu gândul la petreceri lânga piscina, ca si cum toti occidentalii si-ar fi dus vietile numai asa.
Altceva însa nu prea i se putea reprosa. Afara de faptul ca nu profita de dreptul ei de a se îmbraca oricum si venea mereu în propria ei uniforma, blugi si tricou (e drept, întotdeauna haine pe care noi am fi dat orice ca sa le avem), Scarlet nu abuza de nici una din înlesnirile mai mult sau mai putin oficiale pe care le-ar fi putut avea. Asta nu i-a adus însa o mai mare popularitate printre colegi, fiindca ei îsi imaginau ca o facea ca sa se dea mare. În ciuda acestor framântari, Scarlet ramânea în continuare retrasa, desi amabila cu toata lumea.
Viata mea alaturi de Scarlet a început în urma unui eveniment destul de urât. Era o pauza din trimestrul întâi, când ea s-a ridicat din banca (rareori facea asta, de obicei statea acolo cu una din cartile ei) si s-a dus sa le serveasca pe fete dintr-o cutie mare de bomboane, raritate prin ambalajul extraordinar si numarul impresionant de bomboane cu martipan. Cam pe atunci am aflat ce e martipanul, pâna atunci nu auzisem de asa ceva. Pentru un moment, douazeci de ochi neîncrezatori si fiorosi au sfredelit-o pâna în maduva oaselor. În lumina galbuie se vedeau clar toate nervurile din trupul ei, si pielea parca disparuse cu desavârsire. Acum îmi dau seama ca a fost o viziune, ca am STIUT, înainte sa aflu de toti demonii care o macinau, am stiut cum se va sfârsi totul.
Fetele nu au rezistat tentatiei si au acceptat. Înainte sa cunosc mai bine aceste fapturi întortocheate, pe când eram doar un pusti de liceu, nu-mi imaginam de ce ar fi putut refuza, acum însa, dupa zeci de ani de trai printre si cu ele, pot gasi mii de motive, unul mai absurd decât altul.
Dupa ce au rontait cu încântare bomboanele, cea mai îndrazneata dintre ele, care era un fel de vioaie pupatoare in fund pe lânga profesori si lidera de opinie în clasa noastra, a remarcat:
- O fi cazut guvernul în Spania de te-ai hotarât sa ne bagi în seama.
Scarlet nu a reactionat imediat, mai târziu mi-am dat seama ca ea nu-si imaginase nici o clipa ca ar fi antipatizata, socul îi întârzia reactiile.
A deschis gura sa spuna ceva, dar Anita, care trecea drept cea mai draguta din clasa, i-a retezat-o:
-Da, te crezi tare frumoasa si întolita, dar chiar si asa esti vai de capul tau. Nu vezi ca nu merge sa îti dai aerele astea cu noi?
Asa cum o vedeam eu pe Scarlet, asa cum se conturase imaginea ei în mintea mea, ar fi trebuit fie sa plece fara un cuvânt, fie sa plânga. În loc de asta a chibzuit un moment, apoi a dat drumul celei mai grozave colectii de înjuraturi pe care o auzisem vreodata.
Toata lumea a ascultat-o înmarmurita, era straniu sa auzi asa ceva de pe buzele ei; înjurând, accentul strain se facea din ce în ce mai simtit, pâna la urma nu s-a mai înteles nimic din ceea ce spunea. Când s-a simtit probabil ceva mai usurata, a înhatat ghiozdanul si a plecat, trecând în viteza pe lânga profesoara care asistase înmarmurita la ultima parte a scenei, doar ca venise prea târziu ca sa mai înteleaga ceva din ce spunea Scarlet.
Mai devreme am spus ca nu profita niciodata de avantajele pe care le avea. Gresesc; asta a fost o ocazie în care a profitat, fiindca nu a mai dat o saptamâna pe la scoala. Nici unul dintre noi nu a privit gestul ei altfel decât ca pe ceva firesc, o reactie foarte normala la cele întâmplate.
Chestia asta a adus-o în atentia noastra pe Scarlet. Fetelor le parea chiar rau, si s-au pedepsit refuzând sa se mai atinga de cutia cu bomboane, care a ramas acolo, pe o banca. Baietii aveau si ei o atitudine dezaprobatoare fata de fete si de admiratie fata de reactia lui Scarlet. Oricum, intrasera în discutie niste înjuraturi pe care nu le stiau nici ei, si nu-si puteau da seama de unde naiba le învatase Scarlet. Acum eu stiu, dar la ora aceea eram la fel de uimit ca si ei, de fapt am fost atât de uimit, încât dracul m-a împins sa-i fac, neanuntat, o vizita.
II
Noaptea
„Oricum, îi vad ochii întotdeauna asa cum au fost, si acum ca si înainte mi se pare ca întreaga ei fiinta e concentrata în acesti ochi, ca ochii erau singurul lucru real la ea, si ca restul nu era decât felul în care noi percepeam o fâsie de ceata”
II
Când ma gândesc acum la Scarlet, mi se pare ca e imposibil sa îi recompun figura, si totusi sunt momente când fata ei îmi apare înainte, asa cum arata ea la saisprezece ani, dar în cele mai absurde culori. Îmi amintesc, desigur, ca parul ei era rosu, aproape de culoarea mahonului, cam asa îmi apare si în aceste viziuni, dar, în ele, frumoasa ei piele alba dispare cu desavârsire, întunecata fiind de o culoare asemanatoare cu a parului, care îmi aminteste de culoarea sângelui ei, când se taia la mâna. Oricum, îi vad ochii întotdeauna asa cum au fost, si acum ca si înainte mi se pare ca întreaga ei fiinta e concentrata în acesti ochi, ca ochii erau singurul lucru real la ea, si ca restul nu era decât felul în care noi percepeam o fâsie de ceata. Am început cu aceasta descriere ca sa întelegeti de ce atunci când mi-a deschis usa locuintei ei, am înlemnit, fiindca o vedeam asa cum am descris-o, si nu cum ma obisnuisem cu ea la scoala. Cred ca în acele momente când imaginea ei îmi apare în fata atât de întunecata, îmi amintesc de clipa în care draperiile rasfrângeau reflexe stacojii pe fata ei, si când, dimpotriva, parul îi era mai stralucitor ca oricând si în ochi îi ardea ceva de neînteles, de neînteles atunci, ca si acum.
Dupa acel prim moment de soc, am reusit sa salut destul de frumos, si am fost invitat în casa. Am sa descriu casa, fiindca a jucat un rol important în viata mea, toate lucrurile stranii pe care le-am trait izvorând parca din acel loc elegant si întunecat.
Se intra, dintr-un holisor mic carui nu i-am dat atentie decât rareori, într- o sufragerie care mie, venit de la bloc, mi se parea uriasa. Avea ferestre mari care erau întotdeauna acoperite cu draperiile stacojii de care am vorbit, si, în acei ani de economie la electricitate, Scarlet si mama ei traiau în lumina electrica a unei lustre de lemn, sculptata. Desi mare, sufrageria parea intima datorita unui numar de mobile de epoca, destul de mari, dar cu un aer firesc în încaperea aceea maronie. În mijlocul camerei ( si nu lipita de zid, cum eram eu obisnuit ) se afla canapeaua cu cele doua fotolii, din plus moale, maro. Pe canapea se afla mereu un fel de sal spaniol, enorm, negru si cu trandafiri rosii, cu care Scarlet se învelea uneori, când statea la televizor. Televizorul nici nu-l mai descriu, era oricum o minune, dar cel mai ciudat lucru din camera era un tonomat. Mai târziu, mama lui Scarlet mi-a explicat ca ea nu cerea niciodata nimic ( iata unde era copilul rasfatat pe care mi-l imaginam ) si o singura data, de ziua ei, când parintii insistasera sa îi ia ceva deosebit, alesese atât de neobisnuit, tonomatul.
Acasa, Scarlet parea, la prima vedere, asemenea oricareia din fetele pe la care mai treceam. Mi-a oferit ness (!), suc si alte minuni, dupa care a asteptat politicoasa sa afle cu ce ocazie am dat pe acolo. Am bâiguit ceva cum ca voiam sa stiu daca totul e în regula.
-Ah, a exclamat ea.
Dupa care s-a asezat pe canapea, s-a învelit cu salul spaniol, mi-a spus
-Simte-te ca acasa, si s-a afundat în vizionarea programului de pe bulgari.
Am fost uluit de atâta lipsa de politete, si o buna bucata de timp am petrecut-o gândindu-ma la asta. Apoi m-am mai foit vreo jumatate de ora, timp în care m-am simtit îngrozitor ( habar n-am de ce nu am plecat).
Pe o etajera se aflau o masinuta si o papusa. Mai tarziu am stiut ca erau singurele jucarii pe care Scarlet le avusese vreodata. Am intins mana sa iau papusa, lucru care a trezit-o din letargia ei. A urlat la mine.
- Ia mana !
Cred si eu ca m-am speriat. Scarlet s-a scuzat totusi pentru iesirea ei, dupa care s-a invelit din nou in sal si a parut sa recada in letargie. Eram foarte stanjenit si nu aveam nici cea mai mica idee despre cum sa ma port in continuare.
Imi amintesc foarte vag ce a urmat in cele cateva zeci de secunde in care m-am ridicat si am mormait ceva ce aducea a ramas bun. Foarte clare imi sunt in minte doar lumina aceea palida si calda, ameteala care ma cuprinsese, o aparitie fugara a imaginii unui copac foarte inalt in mintea mea, apoi urmeaza amintirea foarte fizica a momentului in care Scarlet s-a azvarlit asupra mea, mi-a incolacit gatul cu bratele si m-a tras inapoi pe canapea.
llI.
Dimineata
„Poate va intrebati de ce m-am dus la Scarlet. Asta nu e o intrebare de bun simt, doamnelor si domnilor. La Scarlet a trebuit sa ma duc fiindca nu puteam sa fac altfel si despre asta pot sa va dau la fel de multe amanunte ca si despre papausa Bebe.”
A fost prima noapte in care am lipsit de acasa. Sa nu va imaginati nici ca am sunat sa-mi anunt lipsa, nici ca intre Scarlet si mine s-a petrecut vreunul dintre acele lucruri care ulterior aveau sa fie pentru o vreme intreaga ratiune a existentei mele. Dupa aceasta iesire, Scarlet s-a ghemuit in bratele mele exact ca o pisica, si desi stiu ca era imposibil sa toarca, totusi fiorul pe care-l simteam in trup nu putea sa vina decat de la o astfel de senzatie. Scarlet a stins televizorul si a adormit in bratele mele. E adevarat ca m-am chinuit ingrozitor si am dormit pe bucatele. Nu puteam sa-mi eliberez mintea de anumite halucinatii, de imaginea unui copac inalt si a tot felul de campii foarte verzi si intinse, apoi diverse imagini pe care nu eram in stare sa le identific.
Scarlet in schimb, nu s-a clintit, nu i-a tresarit nici un muschi si de dimineata mi-a marturisit ca nu visa niciodata decat cu ochii deschisi, cand intra intr-un fel de transa.
Am convins-o a doua zi sa plece impreuna cu mine la scoala, si in timp ce ma spalam in baia plina de sticlute din acelea care se afla acum si in propria mea baie, ma intrebam unde este mama ei, cum traiesc de obicei si ce ar spune daca ar sti ca mi-am petrecut noaptea acolo. Dar nu m-am intalnit cu ea si atunci cad am iesit din baie. Scarlet ma astepta cu ghiozdanul in spate. Mi-era groaza sa ma duc la scoala in uniforma distrusa si mototolita in timpul noptii. I-am marturisit asta lui Scarlet, acestea fiind primele cuvinte pe care i le adresam in dimineata aceea. Nu a raspuns nimic, si-a dat jos ghiozdanul si a disparut intr-o camera de unde s-a intors cu o pereche de blugi si un tricou care imi veneau perfect ca sa nu mai vorbesc ca nu vazusem niciodata astfel de haine decat la Scarlet. Nu puteau sa fie ale tatalui ei pe care il vazusem la scoala si era un urias si nici ale mamei sale care era intr-adevar inalta dar foarte subtire. Ale lui Scarlet nu puteau fi in nici un caz. Imi munceam creierii, disparand din nou in baie, dar nu am ajuns la nici o concluzie decat ca Scarlet adusese aceste haine sa le daruiasca cuiva sau ceva de genul asta. Asta era in momentul acela totusi (ce prost eram!) problema cea mai mica. Cea mare era ca trebuia sa apar la scoala fara uniforma ceea ce era nemaivazut (eu nu eram Scarlet, nu?). Totusi am plecat. Am facut scurtul drum pe jos alaturi de Scarlet care tacea. La un moment dat, in dreptul Parcului Ioanid m-a luat de mana. Am trecut prin parc si atunci mi-a spus, accentul simtindu-i-se mai puternic ca niciodata: „ Stiu ca nu ai sa spui nimanui, dar asta nu are nici o importanta. Important este ca tu insuti sa nu crezi si sa nu iti amintesti nimic cat tine intreaga zi. Diseara te astept la mine, sa iti aduci ce ai mai drag. Si uniforma. De haine nu ai nevoie.”
Mi-a dat drumul mainii. Cad am ajuns in curtea liceului, mama si tata ma priveau inspaimantati din poarta. Scarlet a trecut cu o sinceritate senina pe lângă ei, nu-i cunostea, eu insa suferisem o schimbare extraordinara. Gandeam la fel dar simteam altfel, eram altcineva. Nu imi amintesc exact cum a decurs scena in care le explicam(???) ce se intamplase, dar imi amintesc ce greu a fost sa le spun la fel de vag si nesigur cum imi spusese Scarlet, ca ma mut la ea. Saraca mama! cred ca era pe cale sa faca infarct, vorbeam despre ceva nemaiauzit si de neinteles pentru ei. Am hotarat sa le acord o ultima sansa de apropiere si i-am convins sa mergem la o bodega sa vorbim. Mi-am aprins spre stupoarea lor o tigara, in timp ce baietii de pe-acolo imi admirau hainele, cat despre ai mei, nu si dadeau seama decat ca nu sunt ale mele. Singurul lucru care ii oprea sa ma sfasie era mica raza luminoasa pe care o intrezareau in faptul ca as fi putut sa ma casatoresc cu o straina. Evident ca nu avea sens sa le vorbesc despre cat de neverosimil era asa ceva si incercam sa castig teren. Adevarul e ca nici eu nu stiam despre ce vorbesc si aveam o incredere aberanta si oarba in Scarlet care ar fi putut sa faca o gluma. Am aflat destul de curand ca Scarlet glumea foarte rar si mintea si mai rar, aproape niciodata. Mie personal nu mi-a spus niciodata o minciuna. Daca nu dorea sa vorbeasca despre ceva pur si simplu nu o facea, si Doamne! de cate ori nu s-a intamplat asta.
In orice caz, in ziua aia nu m-am mai dus la scoala si spre seara am aparut la usa lui Scarlet cu ce aveam mai drag: Bebe. Bebe era papusa mea. Asta este tot ce am sa spun despre Bebe. Imi mai adusesem si uniforma, calcata cu mana mea. Nu va mai spun prin ce am trecut pana sa plec de acasa, important e ca, dupa cum am mai spus, pe seara eram la Scarlet. Mi-a dat drumul in casa foarte normal, m-a dus sa vad camera noastra (!!!), baia mica, tot a noastra (!!!!!!) si restul apartamentului. Cu o cazia asta a deranjat-o putin pe mama ei care citea intr-un dormitor, ca sa o anunte ca de aici inainte voi locui acolo. Mama lui Scarlet, Caterina, a ridicat doar ochii, a dat usor din cap la auzul numelui meu si a zambit cat se putea de frumos. Eu eram linistit pentru ca din seara precedenta aveam o stare de abandon si pregatire sufleteasca pentru orice. Poate va intrebati de ce m-am dus la Scarlet. Asta nu e o intrebare de bun simt, doamnelor si domnilor. La Scarlet a trebuit sa ma duc fiindca nu puteam sa fac astfel si despre asta pot sa va dau la fel de multe amanunte ca si despre Bebe.
Camera „noastra” era draguta si simpluta, si avea in ea ce e normal sa aiba o camera. Decat ca asternuturile lui Scarlet erau stcojii ca si numele si mobila avea aceeasi nuanta. In rest, covor, perdele, alte lucuri, vesele si normale.
„Unde sa stea Bebe”, m-a intrebat. L-am asezat intre cele doua jucarii ale ei care de data asta erau pe un bufetel in camera. S-a uitat lung la mine, dar n-a scos o vorba. Cred ca in cei multi ani cat am fost alaturi, a spus vreo suta de propozitii. Sigur exagerez, dar chiar imputinandu-le astfel, mi se pare ca sunt prea multe. In orice caz s-a indreptat spre Bebe si am crezut ca da cu papusa de pamant, dar a aranjat-o cu bratele in jurul papusii ei. Dupa cum se vede, nu prea avea nevoie sa vorbeasca. Apoi am facut dragoste. Prima oara, eu. Am vazut iar copacul, pajistile, si ceva ce ar semana cu hora ielelor. Asta este tot ce imi amintesc. De data asta am adormit eu in bratele lui Scarlet si m-am trezit duminica. Adica a doua zi.
hai pa.
Am uitat sa iti spun inainte sa plec ca s-a terminat
si tu nu ai fost atenta la felul in care paseam, ca ai fi inteles si singura.
Ai ramas sa iti sorbi whisky-ul cu cola
si sa ma visezi cum n-am fost niciodata si doar ti-ai imaginat
am uitat sa iti spun ca nici macar nu te cunosc, si am plecat asa, pur si simplu
Pune ceva pe tine, mi-ai strigat,
iar eu nici nu m-am intors din cadrul usii sa te privesc, pentru ca nu aveam nevoie de nimic.
nici pe mine, nici de la tine.
Te-am lasat cu castile pe urechi, cu whisky-ul tau cu cola si discutiile tale pe mess.
Plec fata. Nu-ti zic sai ai grija de tine,
fiindca stiu ca nu poti, si nici eu nu pot, de aceea plec, hai pa.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mSasf8GBfV4]
Cartea fara povesti
A fost odata, de fapt nu atat de demult, ci mai degraba departe…A fost odata o fetita care nu auzise niciodata cuvintele acestea cu care am inceput povestea. Fireste, le auzise folosite separat, dar niciodata ca pe un inceput de poveste.
Acest lucru se intampla deorece fetita traia intr-o tara unde era de obicei destul de intuneric si nu se auzise niciodata de povesti. Ei, niciodata! Se zicea asa, dar pe la colturi se vorbea ca undeva intr-o casuta din paduire traia o batranica de-o varsta cu lumea, care in copilarie crescuse cu povesti.
Se zicea…dar drumul pana la casa batranei era greu si presarat cu primejdii, si in definitv pe cine mai intreesau povestile? Era chiar o rusine sa-ti lasi imaginatia sa vorbeasca, si orice cuvinte se abateau de la drumul strict al realitatii care putea fi verificata erau intampinate cu o strambatura si cu cea mai mare jignire posibila: “Asta minte!”
Nu ca in tara in care traia fetita ar fi fost viata prea grea, nu, toti oamenii munceau, erau multumiti, aveau mancare si televiziune color, la care puteau sa vada stiri si concerte in onoarea Imparatului.
Fetita noastra era un copil ca si toti ceilalti, cel putin mamica si taticul ei asa credeau. Mergea in fiecare zi la scoala unde invata sa scrie, sa citeasca si si sa faca socoteli cu fractii. In secret isi dorea sa devina jurnalist de stiri si sa relateze de la vizitele pe care Imparatul le facea cu avionul in tari indepartate. Asa isi inchipuia ea, ca e un secret, in realitate toti copii isi doreau cam acelasi lucru. Unii dintre ei, care erau talentati la muzica, isi doreau sa devina dirijorul corului si sa primeasca la sfarsitul anului o decoratie de la Imparat.
Fetita se numea Rina, de fapt Irina, dar cum se intampla cu majoritatea copiilor, nu? nu isi putuse rosti numele de la inceput corect, iar parintii ei care fusesera invatati ca trebuie sa respecte alegerile celor din jur ii lasasera acest nume. Nu era prea departe de realitate si asa toata lumea era multumita.
Rina era, precum ziceam, aidoma tuturor celorlalti copii, cu o singura exceptie. Nu se putea uita foarte mult la televizor. Privea un program de stiri sau inceputul unui concert, dupa care incepeau sa o doara ochii si trebuia sa iasa afara, la lumina zilei. Odata isi dorise foarte mult sa urmareasca o intreaga vizita a Imparatului intr-o tara care ii placea ei foarte mult, cu mult soare si oameni veseli, si se fortase atat de tare incat trebuise sa mearga la spital: dupa aceea nu mai avusese voie sa priveasca stirile o luna intreaga. Acum ii era foarte frica sa nu i se intample din nou si devenise foarte cuminte.
Se cam plictisea Rina, fiindca dupa ce isi termina lectiile, toti copii se uitau la televizor, si ieseau foarte putin la joaca, o ora inainte sa se culce, pana atunci Rina trebuia sa isi umple timpul.
Parintii ei erau bineinteles foarte ocupati, ca toti parintii. Mamica ei ii facea tarta cu fructe si apoi pleca la serviciu fiindca era asistenta medicala, iar taticul Rinei, desi o iubea foarte mult, nu prea stia sa se joace cu fetitele, iar Rina se plictisea destul de repede de explicatiile lui in legatura cu importanta eliminarii gazului freon din utilizarea casnica.
Dar Rina era foarte politicoasa si il asculta, uneori insa taticul insusi se plictisea auzindu-se si adormea, atunci Rina iesea si se aseza pe treptele din fata casei.
Dupa cum va spuneam Rina nu traia intr-o tara foarte luminoasa, nu ca nu ar fi fost soare si cald, exista iarna si vara ca si la noi. Doar ca oamenii erau atat de ocupati si aveau o viata ata de ordonata incat nu prea mai observau soarele, iar acesta hotarase sa nu isi risipeasca lumina ci sa o imprastie mai degraba intr-un loc unde oamenii se bucurau de ea. Rina avea tot timpul impresia ca zareste cu coada ochiului directia in care se indreapta razele soarelui, dar cel mai ades se incredinta ca a fost o parere caci indata ce incerca sa le urmeze, ele dispareau.
Intr-o zi in care taticul adormise mai devreme decat de obicei povestind despre poluarea planetei cu emisii de carbon, iar mamica nu mai avusese timp sa ii faca o prajitura, Rina trebuia duca rufele murdare la subsol, unde tineau masina de spalat. Si pentru ca era o fetita harnica si cu simt de raspundere, lua legatura de rufe si cobori cu mare atentie in pivnita. Dupa ce indesa rufele in masina, Rina privi un pic imprejur. Nu venea prea des aici, si de obicei in mare graba sau insotita de mamica ei, care ii povestea despre deficientele de calciu la copii, in timp ce se spalau rufele.
Ii atrase atentia o usa, o usa vopsita verde, ca toate usile din casa. Usa fusese bineinteles intotdeauna acolo, doar ca ea nu avusese niciodata timp sa o observe. Era intredeschisa si ea o impinse, intrand intr-o camara unde descoperi zeci de rafturi de borcane cu fructe puse la confiat sau cu dulceata: deci aici era comoara secreta care alimenta minunatele tarte cu fructe facute de mamica. Rina se plimba printre borcane, citea denumirile de pe ele si ce contin, ar fi deschis unul cu bucati de para pastrate in miere, dar stia ca mamaica ei s-ar fi suparat.
Dar pentru ca toti copii fac cate o prostioara, Rina se gandi ca poate daca ar lua un borcan din raftul cel mai de jos nu s-ar observa. Ii era foarte pofta si, dupa cum am spus, in ziua aceea mamica nu avusese timp sa ii faca prajituri. Scotocind dupa un borcan din randul din spate, Rina simti marginile unei cutii de lemn, o trase incetisor afara sui o ridica spre lampa, cutia era intredeschisa, asa ca ii ridica de tot capacul: inauntru se afla o carte.
O carte! Rina avea manualele dupa care invata la scoala, si fiecare parinte din oras era mandrul posesor al unei biblioteci pline de carti de psihologie, gatit si mecanica auto. Cartea aceasta insa era foarte diferita. In primul rand era foarte veche, avea coperti din hartie groasa dar mata, nu lucioasa, cum cunostea ea copertile cartilor, iar desenul si titlul erau aproape complet sterse.
Se mai distingea pe coperta ultimul nume al autorului, acesta era: “Ende”. Rina invata limba germana la scoala si sta ca asta inseamna “Sfarsit”. Nu mai intelegea nimic. Stranse cartea la piept si iesi din pivnita. Dorea foarte mult sa se uite in interiorul ei, dar simtea ca a descoperit un secret pe care nu mai trebuie sa il cunoasca nimeni, asa incat voia sa caute un loc in care sa fie in siguranta.
Treptele de la intrare, locul ei preferat fura coborite in graba de catre Rina, care deschise portita si porni spre padure. Stia bine ca acolo nu o va deranja nimeni, in padure nu se duceau decat cei de la aprovizionarea cu lemne si cei de la protectia animalelor. Un caine se lua dupa ea, era catelul prietenei ei Andreea, pe care parintii Andreei il lasau dupa amiaza liber ca sa poata alerga prin padure, era un caine foarte mare si activ si medicul veterinar le recomandase asta.
Rina mangaie capul mare al cainelui, venea pana la umarul ei. Se bucura ca o insoteste, pentru ca daca in tara aceea copii erau foarte seriosi si nu stiau ce e frica, Rina era totusi constienta ca in padure se pot ascunde pericole pentru o fetita singura.
Drumul forestier cae incepea la marginea padurii era era foarte ingrijit, flori galbene si prietenoase cresteau pe marginea lui. Cainele zburda vesel in jurul Rinei si din cand in cand incerca sa apuce cu dintii cartea pe care fetita o tinea strans si in care nu indraznea inca sa se uite. Rina se apara de catel, si pe masura ce inainta in padure i se parea ca este in posesia unui secret din ce in ce mai important. Nici nu observa sfarsitul drumului forestier, dar urmand cainele intra pe o carare, si avu din nou impresia aceea ca prinde cu coada ochiului directia in care fug razele de soare, de data aceasta insa nu mai era o parere, iar Rina se indrepta chiar spre ele. Ar fi trebui deja sa se intunece, caci in tara aceea se facea intuneric foarte devreme, dar cararea devenea din ce in ce mai luminoasa, pana cand Rina se trezi in fata unei usi.
Privi uimita imprejur, casuta era parca tesuta intre copaci, din liane de iedera impletita, si daca Rex nu s-ar fi trantit in prag Rina n-ar fi observat-o niciodata. Deodata i se facu frica, intelegand cat de departe a ajuns in padure. Era adevarat, pe drum nu intalnise nici un fel de pericol, parca mai mult se temea de ceea ce ar fi putut gasi indaratul usii acoperite cu scoarta de copac. Isi facu curaj, desprinse in sfarsit o mana de pe carte si impinse usa . Inauntru era intuneric iar Rinei ii lua catva timp sa isi obisnuiasca ochii, si zari in departare lumina unei lampi cu gaz, din acelea care se vindeau in miniatura la magazinul de suveniruri. Rina porni intr-acolo, urmata de Rex, si pe masura ce se apropia, incepea sa distinga peretii din jurul ei, erau acoperiti pana in tavan de carti, carti vechi, colorate, prafuite, mai mari, mai mici, cu titluri aurii sau negre, litere mari sau micute, nume pe care Rina nu le auzise niciodata. In capatul salii sedea o batranica pe un balansoar, in fata ei erau pregatite ca pentru ora ceaiului o sumedenie de turte dulci, biscuiti, briose precum si doua cani mari si aburinde.
- Buna seara, o saluta Rina pe batranica, si ma scuzati ca am intrat fara sa bat. Dar…
- Buna seara draga mea copila, ii raspunse batranica, cu o voce de fetita, exact ca a ei, buna seara Rina…
Supriza o amuti pe Rina, in primul rand vocea neobisnuita a batranei cat si faptul ca aceasta ii cunostea numele.
- Ia loc draga mea, o invita batranica, si bine ai venit in casa mea. Te rog mult sa te servesti, ceaiul acesta este facut din fructe de padure culese de mine, si astept de mult pe cineva care sa imi spuna daca mi-am pastrat sau nu indemanarea la facut prajituri. Hai, te rog ia loc si gusta.
Rina se aseza cu placere, caci era infometata si mai ales ii era sete. Privi spre Rex, acesta lipaia multumit dintr-un castron mare, din acelea speciale pentru caini. Rina o privi din nou uimita pe batranica.
- Rex ma viziteaza in fiecare zi, draga mea, si cand ai musafiri atat de placuti se cuvine sa faci macar un mic efort pentru ei. Din cand in cand ies in oras, si mi s-a parut frumos din partea mea sa nu ii mai ofer laptele in castronasul acela pe care putea sa il invarta cu limba.
Fetita era vrajita, nu mai auzise niciodata pe cineva vorbind asa, atat toonul cat si unele cuvinte ii erau straina, iar muzica din vocea batranei o relaxa intr-atat incat ii venea sa adoarma.
- Stii de ce esti aici, Rina? O intreba batranica intr-un sfarsit, cand fetita era deja ghiftuita cu briose si ceai si privea cu mai mare atentie cartile care se inaltau in jurul ei.
- Stiti, eu am venit in padure pentru ca am gasit…
- Cartea. Stiu fetita mea. Ma uit la ea de un ceas, dar nu indraznesc sa ti-o cer, pentru acum ca ai gasit-o, este a ta. O viata intreaga mi-am dorit sa am aceasta carte, dar daca acum este la tine nu pot decat sa sper ca vei folosi puterea ei asa cum trebuie. Ma uit la tine si imi pari o fetita mai speciala. Poate o alta prietena de-a ta ar fi lasat cartea unde a gasit-o, ar fi dus-o parintilor, sau s-ar fi uitat deindata in ea, n-ar fi inteles nimic si ar fi azvarlit-o cat colo.
- Dar de ce sa nu inteleaga? Intreba Rina, careia ii venea din ce in ce mai greu sa urmareasca vorbele batranei.
- Deschide cartea, copila mea, o indemna batranica.
Rina deschise la intamplare cartea, nimerind o pagina goala. O rasfoi mai departe, dar toate paginile erau goale, ingalbenite de vreme, si cu urme foarte usoare ale unor litere care pareau sa se fi odihnit candva inauntrul ei.
- Intr-adevar, nici eu nu inteleg nimic, raspunse trista Rina. Inseamna ca nu sunt deloc atat de speciala, si ca trebuie sa va dau dumneavoastra cartea.
- Nicidecum draga mea, gresesti! Nu ai venit aici din intamplare, drumul acesta nu este gasit decat de cei care vad razele soarelui, si din pacate sunt ani multi, foarte multi de cand cineva n-a mai venit aici. Cei care au ajuns pana aici au mers mai departe, pana unde i-au condus razele si nu s-au mai intors, tu insa trebuie sa te intorci, caci odata cu aceasta carte ai gasit sensul vietii tale.
- Sensul vietii? Sopti Rina, cum adica sensul vietii? Inainte viata mea nu avea sens?
- Este o discutie pe care o fetita atat de mica ar avea-o prea devreme, Rina. Ai sa intelegi mai tarziu.
Cuvintele acestea o surprinsera pe Rina, fiindca ea intelegea principiul de functionare al motorului cu combustie interna si chiar al celui rotativ Wankel. Nu era asta sensul vietii? Se simti obosita. Stranse din nou cartea la piept si se intreba ce sa faca.
- Scrie, draga mea, o indemna batranica, intinzandu-I un creion, scrie…Rina privi uimita creionul. Creioanele erau pentru desen, lectiile se scriau la calculator, iar semnaturile se faceau cu stiloul. Oamenii scriau scrisori sau biletele, si invatau la scoala sa scrie frumos, Rina isi dadea acum seama ca nu stia pentru ce.
- Ce sa scriu? se minuna ea. Nu stiu ce sa scriu…
- Scrie tot, tot ce ti s-a intamplat, din clipa in care ai ajuns in locul in care ai gasit aceasta carte. Scrie tot ce ai vazut, tot ce ai simtit, scrie-ti toate gandurile si impresiiile, scrie tot.
- Tot? Rinei i se parea ca i se inchid ochii…Tot?
Deschise cartea la prima pagina si incepu sa scrie, la inceput stangaci, dar apoi creionul prinse viata, iar Rinei I se parea ca revarsa lumina, o lumina care nu o supara deloc la ochi, dimpotriva, simtea ca ochii I se deschid din ce in ce, si privind in trecut, descoperea intamplari si amanunte pe care nu le observase, peste care trecuse grabindu-se sa ajunga acasa, la tarta de fructe si la stiri. Rina scrise despre fosnetul frunzelor din padure, scrise ca I s-a parut mai frumos decat orice concert in onoarea Imparatului, scrise despre cat de mult o plictiseau povestile tatalui ei. Din cand in cand sorbea cate o gura de ceai si scria in continuare despre viata secreta a lui Rex, despre razele de soare care ii ajutau pe oameni sa treaca de padurea care ii izola tara, scria despre visele ei pe care nu si le amintise pana atunci, si despre personaje care nu existau in realitate si care prindeau viata in lumina magica a creionului.
Batranica o privea linistita din balansoarul ei. Rina asternu ultimele randuri si se ridica de la masa. Rafturile cu carti nu I se mai pareau deloc atat de inalte, batranica I se parea mai mica si mai zbarcita, iar Rex ii ajungea doar pana la sold, se misca cu greu iar parul lui candva stralucitor si ingrijit atarna acum in late nepieptanate. Se privi uimita in oglinda lampii cu gaz, era o domnisoara in toata firea acum.
- Te poti intoarce acum fata mea, si de data aceasta razele soarelui nu te vor mai calauzi ci au sa te urmeze. Vei aduce soarele si povestile inapoi in tara ta. Oamenii nu te vor intelege la inceput, fiindca nu mai cred in minuni si de fapt nici nu stiu ce sunt acelea, dar tu ai dovedit ca poti imparti minunile din sufletul tau si nu va trece mult pana cand cei din jur isi vor da seama cata nevoie au de asta!
Batranica se ridica si o calauzi pe Rina spre usa. O privi cum se indeparta. Rex mergea langa piciorul ei, incercand ca intinerete sa ii apuce cartea, in joaca, iar razele soarelui veneau urma , luminandu-i parul, drumul si sensul vietii.




Posted in










