Cand ti se scurge, tulbure, dintre degete, un nisip de nicaieri
Care nu-ti arata nici timp, nici distante
Adevarul e in suflet.

Oare ce facea omul, pe vremuri, cand se ducea la restaurant? Se aseza la masa, linistit, isi intindea servetul pe genunchi, facea o comanda, manca ce i se aducea, cerea nota, platea si se ducea in drumul lui? Atata tot? Dar unul care intra intr-un bar? Cerea ceva de baut, bea si pleca, sau ramanea acolo pana il dadeau afara de beat ce era. Si atat.

Si cum, nu isi scoteau ei telefonul pe masa? Pai cum traiau asa? Noi ne scotem telefonul pe masa. Ori fiindca nu putem sa stam cu el in buzunar, ca ne jeneaza in pozitia sezand, ori fiindca nu vrem sa creada, doamne fereste, careva ca nu avem sau am fost atat de fraieri sa il uitam acasa, ori fiindca precis ne suna cineva, sau, intr-o pauza de conversatie/mancare/bautura/socializare ne mai uitam si noi nitel pe net.

Daca te-ai pus la masa fara sa scoti telefonul, nu esti din lumea asta. Si ti se vor lua 10% in plus la nota de plata.

M-am mutat alaltaieri, si de dimineata nu imi gaseam gelul de dus. Am crezut ca innebunesc ) Dar nu putusem eu sa-l uit pe Dove, era acolo, in bagaje, si am inceput ziua cu el, ca de obicei.

Si fiindca tot veni vorba, azi de la 12 avem inca o conferinta din seria Dove. Daca cea dinainte a fost cu intrebari la care a raspuns doctorul dermatolog Gabriel Arsene, cea de azi este moderata de doua ambasadoare Dove – Alice Nastase si castigatoarea lunii aprilie, Catalina Coca.

Pagina evenimentului este de gasit aici
, iar discutia se va purta aici.

Imi place mult Alice Nastase, asa ca ma gasiti de la 12 in plina conferinta

Azi, in fata blocului zacea mort un porumbel. Lovit de masina, se trasese sa moara pe trotuar, cu capul sub aripa, de parca ar fi dormit. Doar penele din drum si stomacul faramat…..

L-am infasurat in punga si l-am dus sa se odihneasca intr-o cutie de carton, la ghena. Pisicile strazii parca nici nu-l vedeau.

In fata intrarii de la birou, o vrabie moarta, fara nicio rana, stransa asa cum se strang vrabiile in ele, cand pier.

In cartier e liniste, ca pentru o inmormantare de porumbel, dincolo e santier si galagie, ca la vrabii vii.

Dincolo de ploaie
Dincolo de soare
E tot.

Treceam pe sub un pod, pe autostrada spre Bratislava, si ploua, ploua ca si cum toti cei din rai au fost siliti sa priveasca in jos, spre oameni. Ploua ca si cum le-ar fi dat lacrimile tuturor, deodata, ploua cu tristete si durere peste gradinile din jurul autostrazii.

Mirosea a trandafri si a verdeata uda, miroasea a flori necunoscute, mici, uitate, care stralucesc doar pentru cunoscatori, mirosea a iarba, cel mai de pret lucru din lume.

Si-atunci, pe cand treceam sub pod, de pe pod s-au pravalit tone si tone de apa peste masini, peste autostrada, peste gradini si peste lume, inecand omenirea in valuri de lacrimi din rai. Si nimeni nu a mai stiut unde se duce, totul s-a pravalit in hau de ape si necunoscut, petale zburau, poate, pe deasupra.

Si totusi am iesit din ape, am iesit drept inainte, de parca nu s-ar fi intamplat nimic, iar deasupra Bratislavei, chiar aproape atarnat in brazii de pe dealuri, era soarele. Iar florile nu mai miroseau atat de frumos si iarba redevenise modesta, incepeam sa pot respira, aerul navalea isteric prefacand apa in aburi, si totul trecuse, in urma se scurgea apa care va aluneca prin santuri in pamant, de unde se va ridica iarasi, dupa ce soarele va apune si va rasari din nou.

Atunci ascultam albumul Clandestino, pe repeat. Era caseta Biancai, pe care am intalnit-o saptamanile trecute la Street Delivery. Ma gandeam, sa ii spun oare: nu ti-am dat caseta inapoi…? Cat de ridicol ar fi fost asta ?