A fost ultima vara frumoasa de care imi amintesc, ultima vara ca la carte, care doar adormea orasul, fara sa-l murdareasca, fara sa-l otraveasca…

Inca mai aveam gradina plina de trandafiri, florile teiului, cele neculese, zaceau pe jos si erau rascolite in fiecare zi de pisicile care isi tavaleau dragostea printre ele, printre firele de iarba, prin iedera care se tara pe jos. Era soare pana tarziu, si intr-o seara in care soarele nu se dadea dus, l-am vazut pentru prima oara.

Ranit, cu sange imprejurul urechii si bland, statea in mijlocul gradinii de ceva vreme, linistit, ignorand cainele care ii mai dadea tarcoale, si celelalte pisici. Statea nemiscat, ca-n mijlocul vesniciei.

L-am ridicat in brate si m-a lasat, nu cu aerul ca mi-ar face o favoare ci parand ca asta a asteptat tot timpul, toti anii multi in care fusese departe, in care cautase drumul spre gradina mea. Si l-am ingrijit cum am putut. Iar el nu a mai plecat niciodata.

Cobora dimineata in gradina si isi petrecea ziua acolo, imobil printre petale de trandafiri cazute, ca un zeu al pisicilor care nu inspira teama, ci dragoste. Daca il inchideam in casa, avea nevoie sa evadeze, fiindca locul lui era in gradina, si totusi eu nu puteam sa il las.

Veterinarul imi spusese ca are cel putin 19 ani. Nu putea fi sterilizat, la varsta asta, si el, fara dinti si gheare, voia sa plece in escapade amoroase din care se intorcea cu urechile rupe si coada franta. Si nu puteam sa il las. Asa ca Baiatul a mers pe sarma ade rufe, a deschis usile cu clanta, a incercat sa le descuie, a escaladat ziduri, a facut tot ce-ar face un om ca sa scape din inchisoare, si mai mult.

Pana cand i-am spus Baiatului, fiindca aflasem: Baiatule, ai cancer. Si trebuie sa mergem cat de des sa iti scoatem formatiunile canceroase din urechi. Si nu o sa mai traiesti mult, iar eu nu stiu cum am sa traiesc fara tine.

Si atunci el nu a mai incercat sa evadeze, iar eu l-am lasat liber. Si nu s-a mai dus in gradina decat pentru treburile lui zilnice, in rest statea mereu unde il puteam vedea, cu imobilitatea lui de zeu bland, si cu ochii aceia care stiau tot si imi spuneau tot doar mie.

Si l-am intrebat, Baiatule, vrei sa te gonesc mai repede de langa mine? Ca sa nu iti vad durerea, ca sa nu traiesti asa? Iar Baiatul mi-a spus ca va avea o vesnicie sa ma priveasca de departe, insa mai avem doar putin timp in care mana mea sa se plimbe pe blana lui si prea putin timp ca sa stam ochi in ochi cu orele, pana cand stim tot ce e de stiut. Nu a vrut, si trupul lui m-a parasit fara sa se planga, desi suferinta i-am simtit-o intr-atat incat a rupt fizic din mine o jertfa pentru el.

Cate n-am vorbit cu Baiatul. Tot. Undeva in raiul pisicilor, un urias bland, cu capul falcos si urechi zdrentuite ma cunoaste mai bine decat toti oamenii care m-au iubit. Ma intelege mai bine decat toti. Si ne-am iubit mai mult decat ne invata povestile ca se poate.

Si azi, la radacina corcodusului din curte, mai las petale de trandafiri si flori de tei, cand le e timpul, insa Baiatul nu e acolo. E cu mine mereu, privindu-ma atent cand imi e greu, si spunandu-mi lucruri intelepte, asa cum doar zeii pisicilor stiu sa spuna.