N-am putut sa sufar niciodata critica literara. In primul rand pentru ca imi amintea ca literatura are Canoane, ori mie canoanele nu-mi plac, si in al doilea rand pentru ca nu imi place sa mi se spuna si impuna cum sa gandesc, simt si interpretez. In adancul meu simt ca nu exista mare diferenta intre critica literara si comentariile invatate pe dinafara, la fel cum nu exista diferenta intre aceasta si automultumire: “Iata ce destept sunt: stiu ce a vrut sa zica X, chiar mai bine decat el si pot scrie despre asta o carte De Doua Ori Mai Groasa Decat Toate Cartile Lui.”
De aceea nu l-am inghitit niciodata pe Adrian Marino, la fel cum nu i-am inghitit niciodata pe cei doi critici literari care s-au nimerit sa-mi fie vecini, desi cu ocazia asta am observat ca si ei sunt oameni si au de pilda gandaci, sau tabieturi in privinta cumparaturilor. Din cauza ca era Critic Literar si ca a fost in stare sa scrie atat de mult despre Macedonski incat nu cred ca a avut cineva rabdare vreodata cu adevarat sa duca pana la capat Viata Lui. Si Operele Lui.
Treaba este ca acest Adrian Marino, fie-i lui tarana usoara si zapada asternuta in momentul de fata peste ea, a scris o Carte (da, inca una) la nervi. Nervii astia l-au tinut niste ani de zile, multi. Si din nervii lui i-a tarnosit cum nu se poate mai frumos pe toti mai-marii literaturii romane, niste oameni pe care am fost intreaga viata scolara silita sa ii inghit ca pe cianura NaCN si dimetil-mercur Hg(CH3)2.
Ei bine, pentru Mine, Adrian Marino si-a spalat toate pacatele cu care-mi gresise, si anume ca a fost Critic Literar si ca a fost o persoana inflexibila si ca a scris asa de Mult despre Macedonski. Si si-a mai spalat pacatele prin faptul ca a vrut ca aceasta carte-dezvaluire sa fie publicata la cinci ani dupa moartea lui. Adica nu-i placea scandalul. Asa incat chiar daca minte in toata cartea, si chiar daca e produsul veninului si invidiei unui om (tot ce se poate, criticii literari sunt Rai), eu tot ma bucur.
Fiindca e unul care ii terfeleste pe toti Criticii Literari si pe alti Cunoscuti din orice alt motiv decat a se citi dimineata in Cancan sau Dilema Veche. Si mai ales pe Patapievici, doamne ajuta. Si pe Liiceanu, *giggles*. Si pe Dinescu, hell yes. Si pe Cioran si Eliade, asta va fi interesant. Sper ca nu zice doar ca aveau sosetele rupte sau ceva.
Apare maine, am gresit, la inceputul lui martie (am descoperit via EVZ, multumesc @ftwro pentru remarca, m-ati pus sa caut 
). Mehehe.
Tags: adrian marino, critica literar, ownd, viata unui om singur
February 8th, 2010 at 2:29 pm
Cred că aştept cu aceeaşi nerăbdare să pun mâna pe minunea aceea
)
February 9th, 2010 at 10:27 pm
Si Goma, prin ‘95, in Scrisori întredeschise – singur împotriva lor- (si nu doar acolo) a scris cam la fel (se vede treaba c-au fost prieteni, daca Goma poate fi prieten cu cineva…), numai ca Goma nu are cotatia lui Marino. Din ce am citit eu ca recenzie, nu greseste prea mult, parerea mea! Iar despre Manolescu al batranul, am cam aceeasi parerea, daca conteaza parerea unui ‘jiner semidoct. Sunt tare curios ce scrie de conu’ Alecu, care mie tare mi-a placut, Dumnezeu sa-l odihneasca!