Acum doi ani in aceeasi frumoasa luna de primavara, vuiau blogurile din cauza mortii Ralucai Stroescu. Fata aceea care muncea 7 zile pe saptamana, 14 ore pe zi, si care a crapat de la atata munca.
Eu insami cred ca am scris ceva lacrimogen, pentru ca pe atunci trageam si eu ca vita la jug, si mi s-o fi parut o ocazie potrivita sa-mi plang de mila. Si in posturile pe care le-am citit atunci, fiecare isi plangea de mila, folosind-o pe Raluca drept paravan, sustinand insa cu ipocrizie fiecare ca se simte vinovat.
Ca alergatura noastra, a tuturor, a ucis-o pe Raluca. Ca ne dam unii altora exemplu de munca peste puteri, ca ne construim o viata care cere prea mult “material”. A fost transformata in erou Raluca, si apoi uitata. Paote daca va duceti pe linkuri, o sa va amintiti sfanta indignare care v-a cuprins atunci. Dupa care ati spus merci ca a trecut, ati lasat-o mai moale cateva zile si apoi ati luat-o de la capat cu constructia terenului de aterizare pentru noi Raluci.
Nu e nicio victima Raluca. E o fata care a luat-o razna, care s-a inecat in munca fiindca a uitat ca muncim ca sa traim si nu invers. Pur si simplu a fost mai corecta si a mers pana la capat daca e pe-asa, nu ca altii care isi pacalesc constiinta cu cateva filme pe luna, o vacanta pe an si bere vinerea. Aceia isi spun satisfacuti: Da, am timp de viata. Ai pe dracu.
Eu am timp de viata, care m-am speriat de moarte atunci. Care m-am vazut in oglinda urata, batrana si obosita la doar 27 de ani. Care m-am trezit din visul ca a fi omul de baza al sefului poate insemna ceva pe lumea asta. Care am avut curaj sa renunt la tot ce aveam atunci pentru nici o perspectiva concreta, doar cea a constiintei mele ca nu depind de un sistem.
Eu am timp. Si chef. Si nu trebuie sa “ies” undeva, sau sa “fac” ceva ca sa simt ca traiesc, nu, imi permit sa ies din birou, sa stau cinci minute pe o banca privind cateii, firele de iarba si bulgarii de pamant si gata, sa fiu om la loc.
Pentru ce dracu trageti asa? Nu-mi spuneti ca stiu, am vazut si eu megasicriul ala, cand a fost expozitia dedicata. E drept, face toti banii.
Tags: corporatii, epuizare, munca, raluca stroescu
April 3rd, 2009 at 4:29 pm
Probabil că acolo unde eşti este uşor.
Cât despre “pentru ce”…pentru patru pereţi în care eu şi ea să ne adunăm seara. Şi nici măcar a noastră nu este.
Să mă duc să dau în cap?
April 3rd, 2009 at 4:56 pm
pai si eu…tot pentru patru pereti…dar trebuie sa avem grija care patru pereti
si sa ne amintim ca nu-s in viata dor aperetii aia suficienti pentru un el si o ea 
.
Nu e vorba de usor. Ca n-ii greu la tati, vorba aia. Ci ca nu ma indeamna nimeni sa ma omor cu zile. Cam asa as rezuma, da…
April 3rd, 2009 at 5:01 pm
Ce naiba să mai spun…uneori…în sfârşit. E bine că suntem pe picioare, într-un fel sau altul
April 3rd, 2009 at 6:56 pm
exista intotdeaun solutii sa fentezi sistemul si sa nu dai la cap.
April 5th, 2009 at 7:16 am
Momentul cand te vezi in oglinda l-am avut si eu, ar trebui puse oglinzi din astea prin lifturile cu care mergem la munca.
April 5th, 2009 at 10:33 pm
Paradoxal cel mai mult muncesc (si risca sa ‘moara’ din cauza asta) cei care nu stiu incotro merg, nu stiu ce vor si cei care nu au inteles ce inseamna cu adevarat munca. Oameni care muncesc de dragul de a fi ocupati, care au auzit ca ‘daca muncesti mult o sa castigi multi bani’.