Azi noapte zaceam in negura patului, un fel de smarc caruia daca-i cad prada s-a terminat cu toate, caci scapare nu-i, afara de doar lumina cruda si isterica a zilei, si poate de necrutatoarea ora zece.
Si cum zaceam eu asa si nu prea reuseam sa chiar dorm, caci daca dorm incep toate alea cu balauri sau oameni cunoscuti care se comporta in feluri necunoscute, mi-a venit mie ideea cea mai, din care idee sa scriu eu unarticol pe-acilisea, sau pe blogul Dietetik, sau pe maiunde m-or mai primi cu colinda. Asa se intampla indeobste, ele vin peste mine fie cand taman am insfacat sulul de hartie igienica sa-l am aproape, fie cand sunt in cada, pana la nas in apa fiarta, fie cand zac in felul ala in care e imposibil sa misti un deget. Ca ar fi pentru a-ti salva zilele.
Si nu venise doar ideea. Cum se intampla mereu. Calare pe ea, se rostogoleau cuvintele, asa de frumos si mestesugit imbinate, ca ma bucuram ca si cum le-as fi citit de la altul, ma bucuram ca si cum le-as fi si scris deja si luat un Pulitzer pe care sa doarma pisicile. Era frumos ca intr-o gradina imprejurul capului meu, si toate florile gandului meu trazneau imbietor.
Iar gandul meu isi urla, pe cand se scufunda in neantul somnului: sa nu uit sa scriu asta maine, sa nu uit sa scriu asta maine. ASTA, asta, nu altceva, sa nu uit, caci e genial!
N-am uitat deloc sa scriu, insa oricat de bine imi amintesc extazul la realizarea geniului celor gandite si la beneficiile imense pe care le-ar fi avut o lume intreaga in urma celor scrise, am uitat ce trebuia sa scriu.
)
